3 februarie 2013

Povestea lui Aladin si a lampii fermecate (II)

Aceasta este cea de-a doua si ultima parte a aventurilor lui Aladin, asa cum sunt istorisite in 1001 de nopti.  Daca nu ai citit-o inca, prima parte a acestor intamplari o gasesti aici: Povestea lui Aladin si a lampii fermecate (I)

Palatul a fost terminat chiar a doua zi, iar spiritul lampii i-a aratat stapanului sau ca ii ascultase intru totul poruncile, neuitand nici chiar de covorul de matase ce trebuia sa fie intins de la palatul lui Aladin la cel al sultanului. Mama lui Aladin s-a imbracat cu straie frumoase si a venit catre palat cu sclavele sale, urmata de fiul ei, calare. Sultanul a trimis cantareti, cu trompete si cimbaluri, pentru a-i intampina, asa ca tot vazduhul rasuna de sunetele muzicii si de chiote de veselie. Mama lui Aladin a fost condusa apoi la printesa, care a intampinat-o si a tratat-o cu cele mai mari onoruri. Pe inserat, printesa si-a luat ramas bun de la tatal ei, si s-a indreptat, pe covorul de catifea, catre palatul lui Aladin, insotita de mama acestuia si sute de sclave. La vederea lui Aladin, care venise sa ii ureze bun venit, printeasa a ramas ca si fermecata.

"Printesa", a zis el, "invinovateste-ti frumusetea pentru indrazneala mea, daca te-am suparat cumva."

Ea i-a spus ca, dupa ce il vazuse, se supusese cu bucurie poruncii tatalui ei de a se marita. Dupa ce nunta s-a incheiat, Aladin a condus-o in marea sala a palatului, unde s-a pornit un imbelsugat ospat. Printesa s-a infruptat impreuna cu sotul ei din alesele bucate si a dansat cu el intreaga nopate.

A doua zi, Aladin l-a invitat pe sultan sa ii viziteze palatul. In vreme ce intrau in sala cu 24 de ferestre, impodobite cu  stralucitoare rubine, diamante si smaralde, sultanul a exclamat:

"Este cea mai mare minune a lumii! Un sigur lucru ma surprinde totusi. Este o intamplare ca una dintre ferestre a ramas neterminata?"

"Nu, nu este o intamplare," i-a raspuns Aladin, "am vrut ca maiestatea voastra sa aiba gloria de a termina acest palat."

Sultanul a fost multumit, si a trimis dupa cei mai iscusiti bijutieri din oras. Le-a aratat fereastra neterminata si le-a poruncit sa o impodobeascala fel ca si pe celelalte.

"Maiestatea ta", a zis unul din ei, "nu avem destule bijuterii pentru a face asta."

Sultanul a apelat la propriile sale pietre pretioase, care in curand s-au terminat, dar fara mare folos, pentru ca dupa ce se lucrase o luna, nu se facuse nici jumatate din treaba. Aladin, stiind ca aceasta lucrare era in zadar, le-a poruncit bijutierilor sa scoata  pietrele care le montasera si le-a trimis inapoi, lasandu-l pe duhul lampii sa termine impodobirea ferestrei. Sultanul a fost uimit cand si-a primit bijuteriile indarat si l-a vizitat pe Aladin, ce i-a aratat fereastra terminata. Sultanul l-a imbratisat, in vreme ce invidiosul vizir murmura ca acea lucrare nu putuse fi facuta decat printr-o vraja.
Aladin a castigat inimile oamenilor din oras prin purtarea sa aleasa. A fost numit comandantul armatelor sultanului si a castigat cateva batalii, dar a ramas la fel de modest si bun la suflet ca si inainte, traind astfel in pace si multumire timp de mai multi ani.

Cu toate acestea, departe, in Africa, vrajitorul ce se prefacuse a-i fi unchi lui Aladin si-a adus aminte de el si, prin mestesugul sau magic, a descoperit ca Aladin nu murise in pestera, ci scapase de acolo, si se casatorise cu o printesa, impreuna cu care traia inconjurat de mari onoruri si bogatii. El stia ca fiul saracului croitor nu putea sa aiba toate acestea fara lampa fermecata, asa ca si-a pus in gand sa se razbune si a calatorit, zi si noapte, pana a ajuns in capitala Chinei. In vreme ce se plimba prin oras, a auzit niste oameni vorbind despre un minunat palat.

"Iertati-mi ignoranta", s-a adresat el acestora, "dar despre ce palat vorbiti?"

"Nu ai auzit de palatul printului Aladin", i s-a raspuns, "cea mai mare minune a lumii? Te voi indruma cum sa ajungi acolo daca vrei sa il vezi."

Vrajitorul le-a multumit oamenilor si atunci cand a vazut palatul si-a dat seama ca nu putuse fi inaltat decat de spiritul lampii, iar lucrul asta l-a umplut de manie. S-a hotarat asadar sa puna mana pe lampa si sa il faca pe Aladin sa cada in cea mai crunta saracie.

Din nefericire, Aladin era plecat vreme de opt zile la o vanatoare, asa ca vrajitorul avea o multime de timp pentru a-si pune in practica planurile rautacioase. El a cumparat o duzina de lampi din cupru, si a mers in preajma palatului, strigand: "Lampi noi in schimbul lampilor vechi!", fiind urmat curand de o cohorta de oameni batjocoritori.

Printesa, care statea in marea sala cu 24 de ferestre, a trimis o sclava sa afle ce era cu zarva de afara. Aceasta s-a intors curand, razand in hohote, asa ca printesa a mustrat-o cu asprime.

"Inaltimea ta," i-a raspuns sclava, "cine s-ar putea abtine sa nu rada cand vede un batran prostanac ce striga ca da lampi noi in schimbul altora vechi?"

O alta sclava, auzind aceste cuvinte, a zis: "Avem si noi o lampa veche chiar aici, intr-un colt al incaperii."

Ei bine, aceasta nu era alta decat lampa fermecata, pe care Aladin o lasase acolo intrucat nu o putea cara dupa el la vanatoare. Printesa, nestiind cat de valoroasa era, a insarcinat-o pe sclava ce rasese sa se duca sa o schimbe.

Aceasta s-a dus degraba la vrajitor si i-a spus: "da-mi o lampa noua in locul acestei vechituri."

Falsul negutator a inhatat-o pe data, zicandu-i sclavei sa aleaga ce lampa noua isi doreste, in hohotele de batjocura ale lumii stranse in jurul sau. Fara a-i mai pasa de celelalte lampi noi-noute, a plecat in graba, si a iesit pe portile orasului pana a ajuns intr-un loc izolat, unde a ramas pana la caderea noptii. Abia dupa aceea, a scos lampa la vedere si a frecat-o. Duhul s-a ivit imediat, iar vrajitorul i-a poruncit sa il duca, cu tot cu palat si printesa, intr-o zona pustie a Africii.

A doua zi dimineata, sultanul s-a uitat pe fereastra catre palatul lui Aladin si s-a frecat la ochi, nevenindu-i sa creada ca acesta disparuse. A trimis apoi dupa vizir si l-a intrebat ce se intamplase cu palatul. Vizirul a privit si el catre locul unde se gasea pana ieri nemaipomenita cladire, si a ramas mut de uimire. Din nou, a zis ca la mijloc era o vraja, iar, de acesta data, sultanul i-a dat crezare, si a trimis 30 de ostasi calare pentru a i-l aduce pe Aladin legat in lanturi. Acestia l-au intalnit pe Aladin in timp ce mergea catre casa, l-au legat si l-au silit sa mearga pe jos alaturi de ei. Oamenii din oras, care tineau la el, l-au insotit, inarmati, avand grija sa nu i se faca nici un rau. A fost dus in fata sultanului, ce a poruncit calaului sa ii taie capul. Calaul i-a zis lui Aladin sa ingenuncheze, l-a legat la ochi si si-a ridicat palosul gata sa loveasca.

In acea clipa, vizirul, care vazuse ca multimea din oras daramase portile palatului si se catara pe ziduri pentru a-l salva pe Aladin, i-a poruncit calaului sa se opreasca. Oamenii pareau gata sa faca orice pentru a-l apara pe Aladin, si, in fata acestei amenintari, sultanul a fost nevoit sa porunceasca sa fie dezlegat si l-a iertat in vazul multimii.

Aladin voia insa sa stie de ce se facuse vinovat.

"Pungas mincinos!" i-a zis sultanul, "vino incoace," si i-a aratat de la fereastra locul unde fusese palatul sau.

Aladin era atat de mirat incat nu mai putea scoate nici o vorba.

"Unde este palatul si fiica mea?" a intrebat sultanul. "De cel dintai nu imi prea pasa, insa trebuie sa imi revad fiica, iar tu ai sa mi-o gasesti ca, de nu, iti vei pierde capul."

Aladin a cerut sa i se dea 40 de zile ragaz pentru a o gasi, promitand ca daca nu reusea sa o aduca, se va supune sa moara asa cum isi dorea sultanul. Cererea i-a fost acceptata, iar el a iesit intristat din sala tronului. Timp de trei zile a ratacit ca un nebun, intreband pe toata lumea ce s-a intamplat cu palatul sau, raspunzandu-i-se numai cu hohote de ras si cuvinte de alinare. Ajuns pe malul unui rau, a ingenuncheat pentru a se ruga inainte de a se arunca in valtoarea apelor. In vremea ce facea asta, si-a frecat fara sa isi dea seama inelul fermecat pe care il mai purta inca.

Duhul pe care il vazuse in pestera si-a facut aparitia si l-a intrebat ce isi doreste.

"Salveaza-mi viata, duhule," i-a spus Aladin, "si adu-mi palatul inapoi."

"Acest lucru nu este in puterile mele," a raspuns duhul, "eu nu sunt decat sclavul acestui inel; ceea ce iti doresti trebuie sa ii ceri sclavului lampii."

"Fie cum zici," a zis Aladin, "insa poti sa ma duci pana la palat, si sa ma asezi sub fereastra dragii mele sotii." Dintr-o data, s-a si aflat in Africa, sub fereastra printesei, si a adormit, frant de oboseala."

A fost desteptat de ciripitul unor pasarele, si si-a simti inima mai usoara. S-a gandit ca toate necazurile sale se datorau pierderii lampii, si a incercat sa isi dea seama, fara folos, cine i-o furase.

In acea dimineata, printesa s-a trezit mai devreme decat o facea de cand fusese adusa in Africa de catre vrajitor, a carui prezenta trebuia sa o indure toata ziua. Ea il tratase pe vrajitor cu o asa de mare asprime incat acesta nu indraznise totusi sa ii propuna sa ii fie sotie. In vreme ce se imbraca, una din sclavele ei s-a uitat afara si l-a zarit pe Aladin. Printesa a fugit repede sa deschida fereastra si zgomotul facut de ea l-a facut pe Aladin sa se uite in sus. Printesa l-a chemat sa vina repede in camera ei, si mare a fost bucuria acestor indragostiti revazuti  dupa atata vreme.

Dupa ce a sarutat-o, Aladin i-a vorbit astfel: "Te rog, printesa, in numele lui Dumnezeu, inainte de a vorbi despre altceva, pentru binele tau si al meu, spune-mi ce s-a intamplat cu vechea lampa pe care am lasat-o intr-un colt al salii cu 24 de ferestre atunci cand am plecat la vanatoare?"

"Vai de mine!" a raspuns ea, "numai din cauza nestiintei mele s-au ivit necazurile tale," si i-a povestit despre schimbul de lampi.

"Acum stiu", a strigat Aladin, "vrajitorului trebuie sa ii multumim pentru asta! Unde este lampa?"

"O poarta intotdeuna asupra lui," i-a zis printesa, "stiu asta pentru ca a scos-o din san pentru a mi-o arata. El vrea sa imi rup juramantul de credinta si sa ma casatoresc cu el, spuanandu-mi ca ti s-a taiat capul din porunca tatalui meu. Te vorbeste tot timpul de rau, dar eu nu pot sa ii raspund decat prin lacrimile mele. Daca ma incapatanez sa nu ma marit cu el, nu ma indoiesc ca ma va sili sa fac asta."

Aladin si-a alinat nevasta, si a plecat pentru putina vreme. Si-a schimbat hainele cu prima persoana intalnita in oras si, dupa ce a cumparat o pudra speciala, s-a intors la printesa, care i-a dat drumul in castel printr-o usa laturalnica.

„Imbraca-te cu cea mai frumoasa rochie a ta”, i-a zis el printesei, „si primeste-l pe vrajitor cu zambete, facandu-l sa creada ca ai uitat de mine. Invita-l sa cineze cu tine si spune-i ca vrei sa gusti din vinul tarii sale. El va pleca sa iti aduca un astfel de vin, si, in timpul acela eu iti voi spune ce ai de facut.”

Printesa l-a ascultat cu atentie pe Aladin si, dupa ce el a iesit din camera, si-a pus pe ea niste straie frumoase cum nu facuse niciodata de cand plecase din China. S-a impodobit cu un colier si o cununa de diamante, si, vazand in oglinda ca arata mai frumoasa ca niciodata, l-a primit pe vrajitor, zicandu-i, spre marea lui uimire: „Mi-am dat seama ca Aladin este mort, si ca toate lacrimile mele nu il vor aduce vreodata inapoi, asa ca am hotarat sa nu mai tin doliu pentru el si sa te invit sa cinam impreuna; dar, m-am saturat de vinul din China si asa dori sa gust un altul, mai ales, din Africa.”

Vrajitorul a zbughit-o de indata in pivnita, iar printesa a pus pudra cumparata de Aladin in paharul ei. Atunci cand vrajitorul a revenit, ea i-a cerut sa bea in sanatatea ei din vinul african, intanzandu-i paharul ei in schimbul paharului sau, ca un semn de impacare.

Inainte de a bea, vrajitorul a inceput a spune cateva cuvinte bine mestesugite despre frumusetea ei, insa printesa l-a intrerupt, zicandu-i: „ Hai sa bem mai intai, si apoi imi vei spune tot ce-ti doresti.” Ea si-a dus paharul la buze, iar magicianul si-a baut cupa pana la fund, dupa care a cazut mort la pamant.

Printesa i-a deschis usa lui Aladin, si l-a imbratisat, insa acesta i-a indepartat bratele din jurul gatului sau, poruncindu-i sa-l lase in pace, pentru ca avea multe de facut. El s-a dus la vrajitorul mort, i-a scos lampa din san, si i-a ordonat spiritului sa duca palatul inapoi in China. In vreme ce se petrecea acest lucru, printesa a simtit doua zgaltaituri, si, dintr-o data, a fost acasa.

Sultanul, ce sedea in camera lui, plangandu-si fiica pierduta, si-a aruncat privirea afara si s-a frecat iarasi la ochi, pentru ca palatul se intorsese la locul sau, la fel ca mai inainte! S-a grabit sa ajunga acolo, iar Aladin l-a primit in sala celor 24 de ferestre, cu printesa alaturi. Aladin i-a povestit ce se intamplase, si i-a aratat trupul lipsit de viata al vrajitorului, astfel incat sa i se dea crezare. Sultanul a proclamat sarbatoare timp de 10 zile, si se parea ca Aladin urma sa traiasca fericit si linistit pana la capatul vietii sale; dar lucrurile nu stateau chiar asa...

Vrajitorul african avea un frate mai tanar, care era, daca se poate asa ceva, mult mai rau si mai viclean! El a calatorit pana in China pentru a razbuna moartea fratelui sau, si a mers la o femeie credincioasa, pe nume Fatima, gandind ca se putea folosi de ea. A dus-o in pivnita ei si i-a pus un pumnal la piept, zicandu-i sa faca ce ii va zice el daca isi dorea sa mai ramana in viata. Si-a schimbat hainele cu ale ei, si-a sulemenit fata asemeni Fatimei, si a omorat-o, pentru a se asigura ca nu va spune nimic nimanui.
Dupa aceea, a pornit catre palatul lui Aladin, iar toti oamenii de pe strada, crezand ca este femeia cea sfanta, s-au adunat in jurul sau, sarutandu-i mainile si cerandu-i binecuvantarea.
Atunci cand a ajuns la palat, inconjurat de strigatele multimii, printesa si-a trimis o sclava pentru a vedea pe fereastra ce se petrecea. Sclava i-a zis sotiei lui Aladin ca venise femeia cea sfanta, vestita pentru darul de vindeca oamenii numai printr-o simpla atingere, iar printesa, ce isi dorea de mult sa o cunoasca pe Fatima, a dat porunca sa fie adusa la ea. Odata ajuns in fata printesei, vrajitorul i-a inchinat o rugaciune pentru sanatatea si prosperitatea ei. Dupa ce a terminat, printesa i-a spus sa stea langa ea, ragandu-l sa ii ramana alaturi pentru totdeuna. Falsa Fatima, care tocmai acest lucru isi dorea, a incuviintat, dar si-a pastrat valul pe fata, pentru a nu i se descoperi adevarata identitate. Printesa i-a aratat apoi marea sala a palatului, intreband ce parere avea despre aceasta.

„Este cu adevarat foarte frumoasa,” a remarcat asa-zisa Fatima, „insa cred ca ii mai lipseste ceva pentru a fi cea mai mare minune a lumii.”

„Si care ar fi acest lucru?”, a intrebat printesa.

„Un ou al pasarii roc”, a raspuns el, „care, asezat in mijlocul boltei acestei sali, ar reprezenta, fara indoiala,  cea mai mare minunatie a lumii.”

Dupa asta, printesa nu s-a mai putut gandi la altceva decat la oul pasarii roc, si, atunci cand Aladin s-a intors de la vanatoare, a gasit-o foarte, foarte abatuta. El a rugat-o sa i spuna ce ii lipsea, iar printesa i-a marturisit ca sala a palatului nu era deloc frumoasa in lipsa unui ou de pasare roc atarnand dedesuptul marii bolte.

„Daca este vorba numai despre atat,” i-a zis Aladin, „peste putin timp vei fi iar fericita.”

A plecat de langa ea si a frecat lampa, iar in clipa cand a aparut duhul, i-a poruncit sa ii aduca un ou de pasare roc. Duhul a slobozit un urlet atat de rasunator incat marea sala a palatului s-a cutremurat.

„Nenorocitule!”, a strigat el, „nu este indeajuns cate am facut pentru tine, pentru a-mi cere acum sa imi aduc propriul stapan si sa-l atarn in mijlocul acestei bolte? Si tu, si nevasta ta, si acest palat ar trebui sa ardeti pana la cenusa; aceasta cerere nu vine, insa, din partea ta, ci din cea a fratelui vrajitorului african, cel pe care tu l-ai dat pierzaniei. El este acum in palat, deghizat in straiele unei femei sfinte pe care a ucis-o. Ai grija de tine, pentru ca vrea sa te omoare.” Sfarsind aceste cuvinte, duhul a disparut.

Aladin s-a dus inapoi la printesa, zicandu-i ca ava o mare durere de cap si cerandu-i sa o trimita la el pe Fatima , pentru a-si aseza mainile-i vindecatoare peste tample sale. Atunci cand vrajitorul s-a apropiat insa de el, Aladin i-a prins pumnalul si l-a injunghiat in inima.

„Ce ai facut?” a strigat printesa. „Ai ucis-o pe femeia cea sfanta!”

„Ba nu,” i-a spus Aladin, „am omorat un vrajitor rau,” si i-a povestit cum a fost inselata.

Dupa aceea, Aladin si sotia lui au trait fericiti si netulburati de nimic. Aladin a urmat sultanului la tron, si a domnit multi ani, lasand in urma sa numerosi urmasi vestiti drept buni conducatori.


Articole asemanatoare in blogul „Povesti pentru copii”:

Aventurile lui Harun-al-Rashid, califul Bagdadului

Un comentariu: